Scris: 1949
Publicat: în numărul de debut al
Monthly Review (mai 1949)
Sursa:
Monthly Review
Traducere: Alexandra Lungu
Albert Einstein
De ce socialism?
Este indicat ca cineva care nu este expert
în ceea ce priveşte chestiunile economice şi sociale să emită păreri despre
socialism? Cred, din mai multe motive, că este.
Să cercetăm întâi chestiunea din punct de
vedere al cunoaşterii ştiinţifice. Poate părea că nu există diferenţe
metodologice majore între astronomie şi economie: oamenii de ştiinţă din ambele
domenii încearcă să descopere legi care pot fi acceptate general pentru un grup
circumscris de fenomene, astfel încât să interconecteze aceste fenomene pe cât
de uşor de înţeles posibil. Dar, în realitate, asemenea diferenţe metodologice
există. Descoperirea legilor generale în domeniul economiei este îngreunată de
faptul că observarea fenomenelor economice este adesea afectată de mulţi factori
care sunt foarte greu de evaluat separat. În plus, experienţa care s-a acumulat
de la începutul aşa-zisei perioade civilizate a istoriei umane a fost
influenţată şi limitată, cum bine se ştie, de cauze care sub nicio formă nu sunt
exclusiv economice ca natură. De exemplu, majoritatea statelor mari din istorie
şi-au datorat existenţa cuceririlor. Cuceritorii s-au stabilit, legal şi
economic, drept clasă privilegiată în ţara cucerită. Şi-au însuşit drepturile de
proprietate şi au desemnat preoţimea din rândurile lor. Preoţii, controlând
educaţia, au creat din separarea pe clase sociale o instituţie permanentă şi au
creat un sistem de valori prin care oamenilor le era ghidat, în mare parte
inconştient, comportamentul social.
Dar tradiţia istorică este, putem zice,
destul de actuală; niciunde nu s-a reuşit să se treacă peste ceea ce Thorstein
Veblen numea “faza prădătoare” a dezvoltării umane. Faptele economice
observabile aparţin acelei faze şi chiar şi asemenea legi care ar putea deriva
de aici nu pot fi aplicabile altor faze. Dat fiind că scopul real al
socialismului este tocmai să înfrângă faza prădătoare a dezvoltării umane şi să
avanseze dincolo de ea, ştiinţa economiei în starea ei actuală poate arunca
puţină lumină asupra societăţii socialiste din viitor.
În al doilea rând, socialismul este
îndreptat către un final etic din punct de vedere social. Ştiinţa, totuşi, nu
poate crea sfârşituri, ba mai mult, nu le poate inocula în fiinţele umane. Dar
sfârşiturile însele sunt concepute de personalităţi cu idei înalte şi, dacă
aceste sfârşituri nu sunt abandonate din faşă, ci pline de viaţă şi viguroase,
sunt adoptate şi purtate înainte de acele multe fiinţe umane care, pe jumătate
inconştiente, determină evoluţia lentă a societăţii.
Din aceste motive, ar trebui să avem grijă
să nu supraestimăm ştiinţa şi problemele ştiinţifice atunci când se discută
probleme umane; şi nu ar trebui să ne imaginăm că experţii sunt singurii care au
dreptul să emită păreri în ceea ce priveşte chestiunile de organizare socială.
Nenumărate voci au susţinut, de ceva vreme
încoace, că societatea umană trece printr-o criză, că stabilitatea i-a fost
scuturată serios. Este caracteristic unei asemenea situaţii ca indivizii să se
simtă indiferenţi sau chiar ostili grupului, mic sau mare, din care fac parte.
Ca să mă explic, am să descriu aici o experienţă
personală. Am discutat recent cu un om inteligent şi bine
intenţionat despre
ameninţarea unui alt război care, în opinia mea, ar pune serios în pericol
existenţa umanităţii, şi am menţionat că numai o organizaţie supra-naţională ar
oferi protecţie împotriva acestui pericol. Atunci,
vizitatorul meu, foarte calm şi liniştit, mi-a spus: “De ce te opui atât de
profund dispariţiei rasei umane?”
Sunt sigur că acum un secol, nu mai mult,
nimeni nu ar fi făcut o asemenea afirmaţie cu atâta uşurinţă. Este afirmaţia
unui om care s-a chinuit în zadar să atingă un echilibru şi care, mai mult sau
mai puţin, a pierdut speranţa de a reuşi. Este expresia unei sinugurătăţi
dureroase şi a unei izolări, de care atâţia oameni suferă astăzi. Care este
cauza? Există vreo scăpare?
Este uşor să punem asemenea întrebări, dar
este greu să răspundem la ele neavând niciun dubiu. Trebuie să încerc, totuşi,
pe cât de bine pot, deşi sunt conştient de faptul că sentimentele şi aspiraţiile
noastre sunt frecvent contradictorii şi obscure şi că nu pot fi exprimate în
formule uşoare şi simple.
Omul este, în acelaşi timp, o fiinţă
solitară şi una socială. Ca fiinţă solitară, el încearcă să-şi protejeze
existenţa sa şi pe aceea a celor care îi sunt apropiaţi, să-şi satisfacă
dorinţele personale şi să-şi dezvolte abilităţile înnăscute. Ca fiinţă socială,
el încearcă să câştige recunoaşterea şi afecţiunea oamenilor, să îi placă
aceleaşi lucruri ca şi lor, să îi mângâie când au necazuri şi să le
îmbunătăţească condiţiile de viaţă. Doar existenţa acestor năzuinţe variate,
adesea conflictuale, stau la baza caracterului special al omului şi combinarea
lor specifică determină gradul în care un individ poate obţine echilibrul
interior şi poate contribui la bunăstarea societăţii. Este destul de posibil ca
puterea relativă a acestor două porniri să fie,
în mare, fixată genetic. Dar personalitatea care erupe în cele din urmă este
formată în mare parte de mediul în care individul se întâmplă să se afle atunci
când se formează, de structura societăţii în care creşte, de tradiţia acelei
societăţi şi de felul în care priveşte el însuşi diferite tipuri de
comportament. Conceptul abstract de “societate” înseamnă pentru fiinţa umană
individuală suma relaţiilor sale directe şi indirecte cu contemporanii săi şi cu
toţi oamenii din generaţiile anterioare. Individul este capabil să gândească, să
simtă, să năzuiască şi să muncească individual, dar depinde atât de mult de
societate – în existenţa sa fizică, intelectuală şi emoţională – că ne este
imposibil să ni-l imaginăm sau să-l înţelegem în afara cadrului societăţii.
“Societatea” îi dă omului mâncare, haine, o casă, uneltele de lucru, limba,
modul de gândire şi majoritatea gândurilor în sine; viaţa lui este posibilă
datorită muncii şi reuşitelor multor milioane de oameni din trecut şi din
prezent, care sunt cu toţii ascunşi în spatele micului cuvânt “societate”.
Este evident, în consecinţă, că dependenţa
individului de societate este un fapt natural care nu poate fi abolit – la fel
ca în cazul furnicilor şi al albinelor. În orice caz, în timp ce întreg procesul
de existenţă al furnicilor şi albinelor este fixat în detaliu de instincte
rigide, moştenite, modelul social şi interrelaţionarea fiinţelor umane sunt
foarte variabile şi se pot schimba. Memoria, capacitatea de a face noi
combinaţii, darul comunicării orale au făcut posibilă dezvoltarea fiinţelor
umane în direcţii care nu sunt dictate de necesităţile biologice. Această
dezvoltare se manifestă în tradiţie, instituţii şi organizaţii; în literatură;
în descoperiri ştiinţifice şi inginereşti; în lucrările de artă. Aşa se explică
cum se întâmplă că, într-un anumit sens, omul îşi poate influenţa viaţa prin
propriul comportament şi că, în acest proces, gândirea conştientă şi dorinţele
pot juca un rol.
Omul moşteneşte la naştere, ereditar, o
constituţie biologică pe care trebuie să o considerăm fixă şi nealterabilă,
incluzând dorinţele naturale caracteristice speciei umane. În plus, de-a lungul
vieţii, obţine o constituţie culturală pe care o adoptă de la societate prin
comunicare şi prin multe alte tipuri de influenţe. Această constituţie culturală
este cea care, cu trecerea timpului, se poate schimba, şi determină în mare
măsură relaţia dintre individ şi societate. Antropologia modernă ne-a învăţat,
prin investigare comparativă a aşa-ziselor culturi primitive, că modul în care
se comportă social fiinţele umane poate varia foarte mult, în funcţie de
modelele culturale şi de tipurile de organizare care predomină în societate. Pe
acest lucru îşi pot baza munca cei care încearcă să îmbunătăţească omul:
fiinţele umane nu sunt condamnate, din cauza constituţiei lor biologice, să se
anihileze unele pe altele sau să fie la cheremul unei sorţi crude, auto-impuse.
Dacă ne întrebăm cum ar trebui schimbate
structura societăţii şi atitudinea culturală a omului, pentru a face viaţa umană
pe cât de satisfăcătoare posibil, ar trebui să ne amintim constant că există
anumite condiţii pe care nu le putem modifica. Aşa cum am menţionat înainte,
natura biologică a omului nu este modificabilă sub nicio formă. Mai mult,
dezvoltarea tehnologică şi demografică a ultimelor câteva secole a creat
condiţii persistente. În societăţi relativ dense, care beneficiază de bunuri
indispensabile existenţei lor continue, este absolut necesară o divizare extremă
a muncii şi o centralizare la nivel înalt a aparatului productiv. Timpul în care
indivizii sau grupurile relativ mici puteau fi complet auto-suficienţi – deşi,
uitându-ne înapoi, pare idilic – a apus pentru totdeauna. Este doar o mică
exagerare să afirmăm că omenirea constituie chiar şi acum o comunitate planetară
de producţie şi consum.
Am atins punctul în care poate că voi
indica pe scurt ceea ce, în opinia mea, constituie esenţa crizei timpului
nostru. Aceasta priveşte relaţia dintre individ şi societate. Individul a
devenit mai conştient ca niciodată de dependenţa lui de societate. Dar el nu
consideră această dependenţă ca pe ceva pozitiv, ca pe o legătură organică, ca
pe o forţă protectoare, ci, dimpotrivă, ca pe o ameninţare la adresa drepturilor
sale naturale, sau chiar la adresa existenţei sale economice. Mai mult, poziţia
sa în societate îi accentuează pornirile egoiste de schimbare, pe când pornirile
sociale, care sunt, natural, mai slabe, se deteriorează progresiv. Toate
fiinţele umane, indiferent de poziţia în societate, suferă de acest proces de
deteriorare. Prizonieri inconştienţi ai propriului egoism, se simt nesiguri,
singuri şi privaţi de plăcerea naivă, simplă şi nesofisticată de a trăi. Omul
poate găsi un scop în viaţă, cât de scurtă şi efemeră ar fi, doar dacă este
devotat societăţii.
Anarhia economică a societăţii capitaliste
aşa cum există ea astăzi este, în opinia mea, adevărata sursă a răului. Vedem în
faţa noastră o uriaşă comunitate de producători ai cărei membri încearcă
neîncetat să se priveze unii pe alţii de roadele muncii lor colective – nu prin
forţă, ci în conformitate cu regulile stabilite legal. Este deci important să
realizăm că mijloacele de producţie – adică întreaga capacitate productivă
necesară pentru producerea bunurilor de consum, precum şi a unor bunuri-capital
în plus – pot fi legal, şi, în mare parte, sunt, proprietatea privată a unor
indivizi.
De dragul simplificării, în ceea ce urmează
îi voi numi “muncitori” pe toţi cei care nu au în proprietate nicio parte din
mijloacele de producţie – deşi asta nu corespunde în totalitate înţelesului
obişnuit al termenului. Proprietarul mijloacelor de producţie este în poziţia de
a cumpăra forţă de muncă de la muncitor. Folosind mijloacele de producţie,
muncitorul produce noi bunuri care devin proprietatea capitalistului. Punctul
esenţial al acestui proces este relaţia dintre ceea ce produce muncitorul şi
ceea ce primeşte în schimb, amândouă fiind măsurate în termenii valorii reale.
Până acum, în contextul în care contractul muncii este “liber”, ceea ce primeşte
muncitorul nu este determinat de valoarea reală a bunului pe care îl produce, ci
de nevoile sale minime şi de cererea capitalistului de forţă de muncă în relaţie
cu numărul de muncitori care concurează pe acelaşi post. Este important să
înţelegem că şi numai în teorie plata muncitorului nu este determinată de
valoarea produsului său.
Capitalul privat tinde să fie concentrat în
câteva mâini, lucru cauzat parţial de concurenţa dintre capitalişti, şi parţial
din cauză că evoluţia tehnologică şi diviziunea crescândă a muncii încurajează
formarea de unităţi de producţie mari în defavoarea celor mici. Rezultatul
acestor dezvoltări este o oligarhie de capital privat, o enormă putere care nu
poate fi înlăturată eficient nici de o societate democratică organizată politic.
Acest lucru este adevărat, dat fiind că membrii corpurilor legislative sunt
selectaţi de partidele politice, finanţate în mare parte, sau influenţate în alt
fel, de capitaliştii privaţi, care separă electoratul de clasa politică.
Consecinţa este că reprezentanţii populaţiei nu protejează de fapt interesele
secţiunilor defavorizate ale societăţii. Mai mult, în condiţiile actuale,
capitaliştii privaţi controlează inevitabil, direct sau indirect, principalele
surse de informare (presa, radioul, educaţia). Este deci extrem de greu şi, în
cele mai multe cazuri, de-a dreptul imposibil, pentru cetăţeanul-individ să
ajungă la o concluzie obiectivă şi să profite inteligent de drepturile sale
politice.
Situaţia care predomină într-o economie
bazată pe proprietatea privată a capitalului este caracterizată de două
principii importante: primul, mijloacele de producţie (capitalul) sunt deţinute
privat şi proprietarii dispun de ele aşa cum consideră de cuviinţă; al doilea,
contractarea muncii este liberă. Desigur, nu există o societate
pur
capitalistă din acest punct de vedere. Ar trebui luat în calcul şi faptul că
unii dintre muncitori au reuşit să îşi asigure o formă oarecum îmbunătăţită a
“contractului liber de muncă”, prin lungi şi amare lupte politice. Dar, pe
ansamblu, economia actuală nu diferă cu mult
de capitalismul “pur”.
Producţia este generată pentru profit, nu
pentru consum. Nu predomină principiul că toţi cei capabili şi dornici de muncă
vor găsi un loc de muncă; există aproape întotdeauna o “armată de şomeri”.
Muncitorul trăieşte cu teama constantă că îşi va pierde locul de muncă. Dat
fiind că muncitorii neangajaţi şi cei prost plătiţi nu oferă un mediu de piaţă
profitabil, producţia de bunuri de consum este restricţionată şi consecinţa este
constituită de o mare suferinţă. Progresul tehnologic rezultă frecvent într-o
rată şi mai mare de şomeri, şi nu în uşurarea poverii muncii pentru noi toţi.
Motivul profitului, alături de competiţia dintre capitalişti, este responsabil
pentru o instabilitate în acumularea şi utilizarea capitalului, lucru care duce
la depresiuni grave şi crescânde. Competiţia nelimitată duce la o imensă risipă
de muncă şi la ciuntirea conştiinţei sociale a indivizilor pe care i-am
menţionat mai înainte
.
Lucrul pe care îl consider cel mai rău la
capitalism este această ciuntire a indivizilor. Întregul nostru sistem
educaţional suferă de acest rău. I se inoculează studentului o atitudine
competitivă exagerată, şi este antrenat să venereze ahtierea după succes, acest
lucru făcând parte din pregătirea pentru viitoarea lui carieră
.
Sunt convins că nu există decât
un
singur mod de a elimina aceste rele grave, şi anume stabilirea unei economii
socialiste, împreună cu un sistem educaţional orientat spre ţeluri sociale.
Într-o astfel de economie, mijloacele de producţie sunt în proprietatea
societăţii înseşi şi sunt utilizate planificat. O economie planificată, care
ajustează producţia în funcţie de nevoile comunităţii, ar distribui toată munca
tuturor celor capabili să muncească şi ar garanta existenţa fiecărui bărbat, a
fiecărei femei şi a fiecărui copil. Educarea individului, în plus faţă de
promovarea abilităţilor sale înnăscute, ar încerca să-l transforme în spiritul
responsabilităţii faţă de ceilalţi oameni, în loc de a-l învăţa să glorifice
puterea şi succesul din societatea noastră actuală.